Cel mai greu e să te desparţi de traducere

Vine propunerea, îţi surâde, te documentezi, răsfoieşti, citeşti, înţelegi, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul... îţi place cartea şi-accepţi provocarea. Apoi îţi faci curaj, te limpezeşti bine înainte şi te apuci de tradus. Uneori merge strună, frazele se-ncheagă dincolo de tine; alteori eşti rupt de obosit, gândurile mai mult se dezleagă decât se leagă, iar cuvintele-ţi par străine, ale nimănui... În alte dăţi eşti ameninţat de sabia călăului, te-apasă termenul-limită: sunt clipe în care aproape că n-ai timp să-ţi sedimentezi ideile, să le croieşti un veşmânt frumos, să le insufli un strop de viaţă.

Oricum ar fi, îţi place. Până s-ajungi la ultimul cuvânt, te-aşteaptă un efort colosal, un alai ales de cuvinte desfăşurându-se, cu mândrie, pe ecran. După o veşnicie mai lungă sau mai scurtă, pui punct... De fapt, pui punctul. 

Şi-apoi, cu ochi luminoşi, cu o răbdare nouă şi cu o mult aşteptată bucurie, o iei de la-nceput, numai că de-acuma cu cititul. Îţi parcurgi traducerea; îţi reciteşti cuvintele de parcă ţi-ai reciti gândurile. Deseori, îţi aminteşti exact cum le-ai gândit, cum le-ai descoperit şi le-ai strigat, solemn, să facă un pas înainte din învălmăşeala minţii.

Îţi place. Îţi place ce citeşti. Înaintezi sprinten, te miri, te lauzi, trăieşti, eşti toate personajele la un loc, eşti chiar şi autorul. Şi totu-i lin... până nu mai e. Te loveşti de un hop de judecată, de un cuvânt sau de-o expresie stâncoasă ce-ţi îngreunează cititul ori se dovedeşte ilogică... Măi, personajul ăsta e copt de supărat pe-ălălalt. Asta-i replică la tine?! Nu vezi că l-ai făcut mai degrabă plictisit. Omu’ tre’ să ia foc! Fă-i ceva! Dă-i viaţă, dă-i focul, dă-i supărarea!!! Şi-i dai, că-i musai. Cugeţi după ceva perfect, te pui bine de tot în pielea personajului şi nu te clinteşti de-acolo până nu găseşti ingredientul tăios care-i lipseşte din replică. Când îl simţi, îl adaugi. Uau, genial! Anostul dinainte are, de-acum, caracter, e un personaj plin de viaţă, e spumos, e furios. E-aşa cum trebuie. Îţi place.  

Zâmbeşti, prinzi iar curaj şi treci mai departe. Citeşti paragrafe în care simţi că te-ai depăşit pe tine. Sunt scrise cu mintea foarte limpede, dimineaţa, de pildă, când aeru-i mai rece şi vioi, sau noaptea, dacă te inspiră vălul ei de nelumină. Mai ai puţin şi-ajungi la jumate, te mai împiedici de câte-un hop, mai tai, mai sculptezi fraze, mai uiţi, te mai întorci, mai dai un find and replace, te-apropii. Parcă vezi punctul. Neostoit, se-apropie şi termenul-limită. Numai că nu-ţi vine deloc să te desprinzi de opera ta. Pentru că, neîndoielnic... îţi place. Mulţumirea e nespusă, iar actul tău de creaţie, imens, superb. Nu vrei să-i dai drumul în lume. Încă mai poţi să-l faci perfect, iar dacă n-ar exista predarea, l-ai piguli fără-ncetare. 

Momentul cel mai greu şi, adesea, dornic de a fi tărăgănat e cel în care te desprinzi de traducerea ta. O clipă pe care-ai vrea s-o hotărăşti numai tu, însă n-ai cum.

A fost joaca ta responsabilă de-a cuvintele. Nu-ţi vine s-o laşi, ai vrea să te joci din nou, ba chiar la nesfârşit. A fost un catharsis, o muncă ce te-a răpit cu totul. Nu ţi-a lăsat timp de altceva, te-a dezechilibrat pentru a te (re)echilibra prin efectul purificator de după, din clipa în care-ţi părăseşti creaţia şi-o dăruieşti lumii. Pentru că, în definitiv, eşti conştient că vrea să trăiască, să respire şi să crească liberă de tine. 

Îţi place. Ai, de-acum, în tine toate personajele şi chiar şi autorul. 

Autoare: Isabella